7.30 dimineata. Suna telefonul si ma uit la el. Am vazut ca este un apel deviat-ceea ce insemna ca are legatura cu serviciul-dar aflandu-ma pe taramul dintre somn si luciditate, acolo unde domneste nebunia temporara, am raspuns printr-un sec si deloc hotarat:
- Alo!
- Alo, buna dimineata, ma scuzati ca va deranjez asa devreme dar am vrut sa va spun ca nu mai pot ajunge la intalnirea de astazi.
Nu-mi aminteam de nici o intalnire programata ziua aceea dar nici nu am facut eforturi pentru a-mi aminti programul zilei. In mintea mea dansau frazele “fii linistit, nu tipa cum o faci de obicei atunci cand te trezeste cineva”.
- Bun, nici o problema, putem reprograma pentru maine daca doriti.
- Nu, n-ati inteles. Am avut o intalnire ieri seara si v-am sunat acum sa va spun ca nu mai pot ajunge la cea de azi.
Mi-a venit imediat in cap intrebarea “daca am avut deja o intalnire aseara, de ce ar fi trebuit sa mai avem una azi, la o zi distanta?”. Dar intrebarea ma depasea si se vedea treaba ca avea dreptate cand imi spunea ca n-am inteles. Nu era prima data din viata mea cand nu intelegeam si mai ales in fata unei femei asa ca am continuat sa-mi pastrez ideea care credeam eu ca ma va scoate din incurcatura:
- Nu este nici o problema, ne putem vedea maine la aceeasi ora.
- Nu, nu intelegeti, eu...dar maine se lucreaza?
M-a rapus. In acel moment mi-am pierdut toata notiunea timpului, orele, zilele, anotim[urile, toate s-au dilatat si eu am ramas singur in acelasi loc. Atat de mult dormisem?
- Cel mai bine cred ca ar fi sa vorbim dupa ora 10. Revin eu cu un telefon.
- Da, da, asa ar fi cel mai bine si a inchis telefonul.
Mi-au trebuit cateva clipe sa-mi revin-nu stiu cat pentru ca nu mai aveam notiunea timpului-si m-am dat jos din pat hotarat sa-mi continui ziua ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. Nimic mai imposibil.
De obicei cand ma trezesc, in fata balconului vad doar masini stand intr-o coloana ce imi aminteste de viermele de pe fundul unei sticle de tequila. In aceasta dimineata ...nimic. Nimic din bucatile de metal imprastiate de oameni, nimic din oamenii imprastiati de dumnezeu, nimic din dumnezeu imprastiat de oamenii din bucatile de metal. In acel moment mi s-a intors in minte o intrebare careia nu-i dadusem prea mare importanta “maine se lucreaza?”. Ce zi e azi? Unde suntem? Cine sunt eu? Cine sunt ei? De ce nu pot gainile sa zboare? Poate ca nu vor sa zboare. Unde sa mai plece? Au deja tot ce le trebuie: mancare, un cocos pe zi asigurat, casa, asta-i raiul lor. Bine, deacord, mai trebuie sa mai suporte din cand in cand cate vreun copil care le alearga prin curte dar e un pret bun pentru ceeea ce primesc.
Ma duc repede spre ceas pentru a verifica data: miercuri, 3 decembrie 2008, ora 7.45. Ma linistesc, data viitoare s-ar putea sa nu mai fiu asa norocos.
